marți, 22 ianuarie 2013

Epopeea calatorului cu metroul


Recunosc, am devenit dependentă… dependentă de metrou, e ciudat cum un loc destul de strâmt, plin de oameni de toate felurile, mai mereu aglomerat și întotdeauna zgomotos îți poate produce dependeță. Din câte am observat nu pare să aibă mari efecte secundare, iar în ceea ce privește apropierea dintre mine și transportul subteran ne leagă în mare parte necesitatea, mai bine zis eu sunt legată de el pentru că e singurul capabil să mă aducă acasă într-un timp rezonabil fără frâne bruște și împotmoliri în zăpadă. Însă, de ceva vreme am fost mai atentă la viața din interiorul metroului decât la transport în sine și să fiu sinceră e destul de interesantă, uneori colorată, alteori monotonă, o adevărată feerie plină de caractere, de atitudini. Deși nu cred că intră în atribuțiile mele de simplu observator am hotărât să clasific tipologiile umane descoperite pentru că par interesante, atrag de multe ori atenția, câteodata se pierd în anonimat. Iată ce am găsit prin metroul mare, pe scaune sau în picioare, mereu în mijlocul culoarului sau întotdeauna sprijiniți de ușile care se deschid:
Călătorul visător –  își iubește căștile, pentru el reprezintă must have-ul la care nu ar fi capabil să renunțe, de cele mai multe ori se mișcă pe ritmul muzicii, poate da din cap, bate din picior, uneori chiar fredoneaza…știe toate versurile cântecelor sale și e mereu pătruns de ele. Uneori, își  sprijină capul de ușă sau de bară și închide ochii, alteori bagă mâna în buzunar și schimbă grăbit melodia, de frică probabil să nu retrăiască anumite emoții. Nu e foarte atent la lumea din jur, de aceea coboară de cele mai multe ori târziu, chiar înainte să se închidă ușile.
Călătorul concentrat – este mereu preocupat de ceva, unii călători citesc cu mare atenție și trăiesc cu adevărat  ceea ce citesc, uneori se încrunta, alteori râd, mai par și surprinși câteodata, citesc destul de repede și nu pare să îi deranjeze zgomotul infernal, ba mai mult pare că îi relaxeaza combinația dintre aventura cărții și agitația metroului, alții se joacă pe telefon, e interesant să îi privești, se transformă în adevarați războinici : fie își mișcă degetul orizontal pe ecranul touchscreen când taie fructe, fie catapultează păsări, fie aleargă odată cu personajul din Temple Run…aceștia sunt ce-i  drept mai prezenți în realiate, se mai uită din când în când în jur, verifică stația, însă doar atunci când au terminat un nivel sau au apăsat pe pauză.
Călătorul plictisit – nu își găsește niciodată locul, se așază și se ridică brusc, se sprijină de ușă, sau stă între vagoane, oftează des și pare că este destul de contrariat de ceea ce se întampla în jur. Se uită mereu la ceas, își verifică telefonul, mai caută prin geantă, se holbează la propria-i imagine din geamul opus sau în cel mai rău caz se uită în detaliu la reclamele lipite.
Călătorul grăbit – e tipologia cea mai interesantă și ușor de recunoscut, intră mereu ultimul în metrou, aleargă pe scări, spune des pardon, când reușește să prindă metroul e mereu transpirat și gâfâie mai rau ca un maratonist. Când ajunge în stația mult așteptată împinge oamenii și coboară primul, apoi se îmbrâncește pe scările rulante, pe care le urcă mereu doua câte două.
Călătorul uituc – ultima categorie găsită, e iubitorul de metrou care are revelații  în timpul călătoriei, tresare brusc și începe să caute agitat o agendă prin geantă, apoi verifică ceva  și fața i se luminează într-un BINGO imaginar (îmi amintește de personajele din desene care atunci cand au o idee le apare un beculeț deasupra capului, combinat cu un zâmbet ciudățel pe buze). Uneori uită și unde coboară și realizează de abia când se închid ușile așa că apasă semnalul de alarmă și sperie pe toată lumea, apoi se depărtează ușor de la «locul faptei», pe scările rulante cu surâs de reușită.
Am descoperit recent că ieșirea din propria tipologie e destul de dureroasă, acum câteva zile am văzut pe cineva care a renunțat  pentru ceva timp la căști, s-a confruntat imediat cu o altă lume, total diferită de ceea ce cunoștea, auzea și vrute și nevrute, oamenii o fixau cu privirea, glasurile tuturor se confundau cu zgomotul șinelor, avea o privire pierdută, m-am izbit de ea când mi-am privit chipul  în geamul din față …înainte să realizez, uitasem deja să cobor, nu eram obișnuită să ies din «my comfort zone». 
P.S. Orice asemănare e întâmplătoare și neintenționată.
Aceast articol a fost scris de o fosta eleva de la scoala de unde invat eu, mi-a placut mult si am vrut neaparat sa vi-l arat si voua! :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu